Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.

Din valul ce ne bantuie

De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si "sfintii", frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea "Epigonii"). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?

Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu "Rugaciunea" sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui "imparat si proletar". Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte "Rugaciunea" eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile "inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie". A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc "clipa mea Mihai Eminescu". Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa "Rugaciune" si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc "de profundis" cuvantul "iarta-ma!".

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat "Rugaciunea" Eminului pentru cei inchisi: "ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc". Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu "adevarate file de acatist". Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: "sa faceti tot ce va spune El", cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca "in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista". Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: "Cine este curat sa ridice piatra". Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Aspazia OTEL PETRESCU

VEGHEA si ZIUA

15 Ianuarie 2009 - Anul Mihai Eminescu - 120 de ani de la ucidere

In ciuda unor teorii marginale ale regimului ceausist in care Eminescu era prezentat drept un "poet romantic" si chiar "naiv", textul de fata, preluat din cea mai recenta aparitie a revistei brasovene VEGHEA, demonstreaza religiozitatea si cunoasterea teologica a lui Mihai Eminescu, bibliotecarul si publicistul crestin. Totodata, studiul parintelui profesor univ. dr. Ovidiu MOCEANU se poate constitui in inca o dovada stiitifica pentru cei care nu se pot cura de boala anti-romanismului exprimata prin ura fata de Eminescu si inoculata cu abilitate in intelectualitatea retardata de Andrei Plesu si restul angajatilor Rompetrol-KazMunaiGas.

Există în istoria cărţii româneşti multe exemple de pasiune arzătoare pentru carte, dar niciunul nu întrece ardoarea şi constanta iubire a bibliofilului Eminescu. Bucuria celui care izbuteşte după îndelungi sacrificii şi căutări să găsească şi să cumpere o carte, să descopere un manuscris nu este egalată de nimic din valorile lumii acesteia. În cazul lui Eminescu putem vorbi de o adevărată mistică a cărţii, cu implicaţii deosebite în conduita şi condiţia poetului, prozatorului, intelectualului. De aceea, apare cu atât mai murdară campania de înlăturare a lui de la Biblioteca din Iaşi sub acuzaţia de neglijenţă, de însuşire a unor cărţi şi cu atât mai tristă scena vânzării în stradă a celor câteva cărţi adunate cu atâta trudă şi a modestului său mobilier, cum povesteşte Ion Păun Pincio1. Au rămas multe mărturii despre adevărata patimă a lui Eminescu pentru carte2, care se referă la fiecare din episoadele vieţii sale, fie ca sufleur la Teatrul Naţional (1868-1869), fie ca student la Viena ori bibliotecar la Iaşi. În faţa cărţii, ca bibliotecar, Eminescu simte o responsabilitate deosebită şi nu rămâne un simplu funcţionar nevoit să-şi câştige o pâine, ci are conduita unui (re)formator, năzuind să construiască o bibliotecă pe temelia vechilor cărţi, păstrătoare ale filonului autentic de spiritualitate şi cultură românească.

La 30 august 1874, M.Eminescu este numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi prin decret domnesc, la propunerea lui T. Maiorescu, după ce depune jurământul în Aula Universităţii din Iaşi în faţa rectorului Ştefan Micle. De îndată, îşi îndreaptă atenţia spre fondul pentru completarea căruia cere aprobarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. La 15 octombrie 1874, propune achiziţionarea de la anticariatul din Iaşi a unor manuscrise şi tipărituri vechi, între care scrierile lui Dosoftei şi Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea...(1698). Teodor Nica, director în minister, aprobă solicitarea la 2 noiembrie, acelaşi an (3).

În răstimpul foarte scurt cât a fost bibliotecar (1874 - 1875), Eminescu a demonstrat consecvenţă în ceea ce şi-a propus şi, cu primul prilej, întocmeşte o listă şi mai amplă de cărţi vechi, motivând alegerea lor. Chiar dacă fondurile erau modeste, se putea realiza proiectul său de întemeiere a fondului de carte pe cartea veche: „... de dorit ca, în marginile restrânselor mijloace ce s-au încuviinţat bibliotecei, să se adune această literatură an cu an, însă continuu şi sistematic4”. Erau cărţi a căror valoare trece dincolo de aspectul material: „Importanţa scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic şi de dinainte, ea se vede abia în curgerea vremei şi [se] schimbă după punctele de vedera cari predominează la studiul lor. Netăgăduită este însă valoarea lor stilistică şi lexicală. Stilistică, căci nu sunt scrise sub influinţa limbelor moderne, cel puţin nu a celei franceze, şi se găsesc în ele locuţiuni cari încep a dispărea din limba de astăzi şi se înlocuiesc prin şabloane de fraze străine dezvoltărei de pân-acum a limbei noastre; lexicală, prin mulţimea de cuvinte originale pe cari scriitorii bisericeşti şi laici, siliţi să recurgă la propii mijloace, le întrebuinţază în compunerile lor”.

Pentru a avea o reprezentare exactă a demersului bibliotecarului Eminescu, prezentăm mai jos adresa şi lista ”cărţilor şi manuscriptelor propuse”:

ROMÂNIA

BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN IAŞI

Iaşi, în 6 martie 1875

N-o 14

Se propune întrebuinţarea unui rest de 185 lei n.

Domnule Ministru,

La adresa d-voastre N-o 1298, atingătoare de întrebuinţarea restului de 185 lei rămaşi în păstrarea mea, n-am putut răspunde îndată din următoarea cauză: Prin adresa mea N-o 1 v-am fost cerut ca acei bani să rămâie în păstrare-mi cu aceeaşi destinaţie, adică pentru a cumpăra cărţi sau manuscripte româneşti ce mi s-ar prezenta. Fiind însă că acestea nu mi se oferă decât pe rând şi după întâmplare de-aceea nu v-am putut da pân-acum un răspuns definitiv. Mai jos urmează lista celor oferite şi preţurile lor. Mai nainte însă îmi permit de-a face următoarele observări, care mi se par de trebuinţă în cestiunea de faţă.

Aceste cuvinte deschid o meditaţie creştină a lui Mihai Eminescu despre Sfintele Paşti, scrisă în 1878 (Paştele, în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, p. 78 şi urm.). La Paşti „inimile a milioane de oameni se bucură”, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, „războaiele presură pământul cu sânge şi cenuşă”, violenţa merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărţi despre Iisus, „de mai suntem noi creştini sau ba”. Faptele creştinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har.

Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nu-L urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria Învierii (exprimată atât de convingător în postuma Învierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în faţa lui Dumnezeu, pentru că, deşi li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuţile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”.

Cu atât mai grav este că „omenirea ştiutoare”, „omenirea cultă” (adică a ştiinţei şi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru afirmarea valorilor morale creştine. Oamenii de ştiinţă şi artă , „creierul omenirii”, prin atâtea descoperiri care arată măreţia Creaţiei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare, mai bună decât cea neştiutoare? După câte ştim din trecut şi vedem azi, nu”. Şi aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei cereşti”, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Credem că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este”, însă pentru „acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu”.

Decât ateii, necredincioşii „omenirii ştiutoare”, mai bine aceia care, după ce au greşit, cad înaintea lui Dumnezeu şi cer iertare, conştienţi că s-au îndepărtat de Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urâcioase ale mulţimii sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decât Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu”.

Sensul articolului este unul optimist şi cuprinde taina minunată a acestei mari sărbători: Paştile anunţă „veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni” şi „trebuie să rămâie datina în înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult”, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii:

«Christos au înviat!»".

* * *

Pr. Prof. Univ. Dr. Ovidiu MOCEANU / VEGHEA

-- In acelasi timp cu publicarea monumentalei lucrari imaginate de Constantin Noica si reluate de academicianul Eugen Simion si filosoful Constantin Barbu, Caietele Eminescu in editie anastatica, cercetatorii dedicati operei Romanului Absolut - dupa cum il numea Petre Tutea - au scos la lumina noi date privind viata si moartea poetului, jurnalistului si ganditorului national Mihai Eminescu.

Profesorul Nae Georgescu a reusit sa cuprinda intr-un nou volum rezultatele unei investigatii jurnalistice "instigate" de un grup de tineri ziaristi civici - "Boala si moartea lui Eminescu" incearca sa prezinte viata secreta a jurnalistului si ganditorului Mihai Eminescu si porneste de la ultimele ceasuri ale lui Eminescu povestite de un martor ocular ramas necunoscut pana acum. Documentul, din care reiese ca Eminescu a fost ucis in timp ce canta "Desteapta-te, Romane!", a fost descoperit de profesorul Georgescu in arhivele presei vremii si il prezentam integral mai jos. Cu o deosebita atentie pentru cel mai mic detaliu arhivistic si istoriografic, filosoful Constantin Barbu a lansat la Biblioteca Academiei, la momentul aniversar 15 ianuarie, primul volum, de peste 800 de pagini, al unei investigatii analitice complete realizate de Academia si Fundatiile Mihai Eminescu: "Codul Invers - Arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu".

In Argumentul lucrarii, Constantin Barbu, despre care Noica scria ca este "exceptional de inzestrat pentru lucrari de eruditie si istorie literara", afirma ca marele corpus al Codului invers urmeaza sa se compuna din 7 volume. "Se vor publica memoriile regelui Carol I, fragmente din jurnalul sau, din Insemnarile zilnice ale lui Maiorescu si din ale altor contemporani ai crimei. Se vor publica insemnari in facsimil din Eminescu, graitoare despre sacrificarea sa. In fiecare volum vor fi acte secrete din arhivele unor servicii ale tarilor europene", scrie Barbu. Unul dintre acestea, gasit de istoricul George Damian in Arhivele Nationale - in care se arata cum era urmarit Eminescu de catre agentii austro-ungari pentru idealurile sale nationale - il publicam si noi astazi. Constantin Barbu, care a obtinut si un "plan de masuri" in ce-l priveste pe militantul societatii secrete "Carpatii" Mihai Eminescu, semnat de imparatul Franz Josef, considera ca "Aceasta <>, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel".

In acest context, care il releva pe Eminescu geopoliticianul si nationalistul implicat inclusiv conspirativ pentru proiectul Daciei Moderne - Romania Mare, nu este de mirare ca dusmanii lui Eminescu sunt si dusmanii Romaniei. (Victor RONCEA)

Victor RONCEA

-- "Rememorand asemenea evenimente - ca Mica si Marea Unire -, in minte ne vine versul lui Eminescu: . De aici se poate deschide o ampla discutie privind rolul intelectualilor romani la inceputul secolului al XXI-lea. Au ei un ideal national? Promoveaza ei interesele statului roman? Reprezinta astazi intelectualitatea romaneasca o valoare de care sa tina seama liderii politici ai Europei?" - se intreaba, intemeiat, istoricul Ioan Scurtu, intr-un comentariu aparut ieri, de ziua Unirii Principatelor.

Actualitatea poetului, jurnalistului, ganditorului national si militantului pentru Romania Mare Mihai Eminescu, este cu atat mai stringenta cu cat dezideratele romanesti, la ceas de aniversare a 90 de ani de la Marea Unire, sunt, in parte, aceleasi, ca si pe vremea cand gazetarul conservator actiona in cadrul "Societatii Carpatii". Infiintata, simbolic, la 24 ianuarie 1882, "Societatea Carpatii", prin activitatea secreta dusa alaturi de membrii ei, avea sa-i grabeasca moartea civila venita la 28 iunie 1883, dupa ce P.P. Carp ii ceruse lui Titu Maiorescu, de la Viena, sa-l "mai potoleasca" pe Eminescu.

Cei care incearca azi sa-l ucida - pentru a cata oara? - pe Eminescu, sunt, pe fata, atat dusmanii Romaniei de la Chisinau cat si cei infiltrati in sanul puterii de la Bucuresti: profitorii tuturor regimurilor. Chiar inainte de a se infiinta gruparea tinerilor intelectuali patrioti - care aveau un tel mai mare decat umflarea buzunarelor si promovarea propriei imposturi, ca cei de azi -, Eminescu agita cancelariile imperiilor Rus si Austro-Ungar, care nu ezitasera sa-l puna sub urmarire informativa.

Eminescu deranja pentru ca cerea o unitate a destinelor tuturor romanilor. Inca din 1870, de exemplu, un comitet care il avea secretar pe Eminescu facea un Apel de serbare la Putna, la Stefan, de ziua Sfintei Maria, pentru edificarea unui proiect national, al Unirii in cuget, simtiri si fiinta."In ziua de 15 august a.c. romanii in genere serbeaza ziua Santei Marie, vergina casta si totusi mama care din sanul ei a nascut pe reprezintantele libertatii, pe martirul omenimei lantuite: pe Crist", scria Eminescu in Apelul din care mai redam in continuare: "Fratilor, am proiectat a serba cu totii ziua acelei sante care-a conceput in sanul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegatiunea a legiut mai nobil, tot ce pune pe om alaturi cu omul: Libertatea!". "De sine insusi aceasta serbare religioasa e si nationala, caci locasul dumnezeiesc monestirea Putnei e fondata de erou si acolo zac oasele sale sante, apoi pentru ca o serbare a crestinului e prin escelinta o serbare romaneasca, caci trecutul nostru nu e decat infricosatul coif de arama al crestinatatii, al civilizatiunii. Hristos a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt aparatorul evangelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare. Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie sa devina si purtatoarea unei idei. Idea unitatii morale a natiunei noastre (...) astfel incat pe viitor lucrarile noastre toate sa aiba una si aceeasi tinta, astfel ca unificarea directiunei noastre spirituale sa urzeasca de pe-acuma unitatea destinelor noastre".

Sa preluam asadar ideea lui Eminescu si sa facem un congres, la 90 de ani de la Marea Unire, la Putna - "un congres al inteligentelor din respect catra viitor"."In trecut ni s-a impus o soarta, in viitor sa ne-o facem noi".

***

Dusmanii lui Eminescu

George DAMIAN

-- Un roman sud-dunarean imi spunea cu tristete ca romanii din Romania sunt "mioritici si eminescieni" - insa, din pacate, romanii din sudul Dunarii au ramas doar "mioritici".

ŞOCANT ● Eminescu, bãtaia de joc a iredentiştilor maghiari

La 21 ianuarie a.c., într-un cotidian de limbă maghiară din Oradea apărea sub semnătura lui Nagy Jozsef Barna, preşedintele EMI Oradea (Organizaţie a Tinerilor Maghiari), un articol defăimător la adresa poetului nostru naţional, Mihai Eminescu.

Nemulţumirea tânărului li-der al EMI Oradea pornea de la faptul că Wass Albert, poet maghiar, condamnat în România în 1946 pentru crime de război, de la a cărui naştere se împlinesc 100 de ani, precum şi un deceniu de la trecerea sa în nefiinţă, nu este comemorat şi în instituţiile şcolare.

DOLEANŢÅ. Tinerii maghiari ar fi vrut ca Wass să aibă parte de manifestări asemănătoare celor de aniversare a marelui Eminescu. Ba mai mult, acuzele şi reproşurile lui Nagy Jozsef exprimate în articol vizau conducerea Colegiului Naţional "Mihai Eminescu" din Oradea, mai precis "un director adjunct (de limbă) maghiar", care nu ar fi acceptat o donaţie de zece volume scrise de Wass Albert. "De ce trebuie să-l comemoreze elevii maghiari pe acest poet român? Pentru că şcoala în care învaţă îi poartă numele? Pentru că a fost un «megapoet»? Îl putem noi, maghiarii, considera un «megapoet» pe acela care a afirmat despre noi că suntem poporul cel mai stricat al Europei? Cu toate acestea, profesorul maghiar de care vă vorbeam îl comemorează alături de elevii săi pe Eminescu. Şi-atunci mă întreb din nou: l-a obligat cineva? Sau a făcut-o din exces de zel, doar pentru a-i face reclamă poetului român, celui care a îndemnat la ură împotriva maghiarimii?! Dar de ce trebuie să-i atragă în asta şi pe elevi? Dacă opera lui Eminescu nu ar fi obligatorie în programa şcolară sau dacă nu s-ar găsi unii profesori maghiari – ca acesta – care să-l comemoreze, nici naiba nu i-ar citi opera!", afirmă plin de ură tânărul reprezentant al EMI. Şi, ca să-şi încheie depeşa în stilul pur iredentist, el spune: "Nici un om cu mintea-ntreagă nu stă să-l citească în timpul său liber pe Eminescu, dar nici să-i publice opera. Până şi comparaţia este jignitoare pentru un om ca Wass Albert – îmi cer scuze pentru că-i pomenesc pe amândoi pe aceeaşi pagină! – pentru că nu se poate compara un elefant cu un purice bolnav mintal!".

ACŢIUNI TENDENŢIOASE.

Mihai Eminescu, Opere

Celebrarea in data de 15 ianuarie a 158 de ani de la nasterea poetului si ziaristului Mihai Eminescu reprezinta, teoretic, un motiv de sarbatoare, desi la nivel institutional nu am observat vreo preocupare speciala in acest sens. Intrat in circuitul public prin sintagma „poetul national român“, Eminescu a fost „utilizat“ cel mai adesea doar la nivelul operei poetice, ingnorandu-se deliberat opera jurnalistica si activitatea sa politica si civica.

Cea mai mare parte a activitatii lui Mihai Eminescu a fost dedicata gazetariei, el fiind unul dintre cei mai redutabili ziaristi ai Romaniei. Analizele de politica externa ale lui Eminescu puneau pe jar imperiile inconjuratoare - cel tarist rus si cel austro-ungar. Forta articolelor sale ii facea pe agentii secreti ai celor doua imperii sa dezvolte o intensa activitate informativa in jurul gazetarului Eminescu. „Lichidarea“ lui Eminescu s-a datorat tocmai activitatii sale jurnalistice si politice – este concluzia preliminara a cercetarilor efectuate de de ziaristi de investigatii si eminescologi romani. Pornind de la aceasta ancheta, prezenta in parte in Sectiunea Civic Media "Dosarul Eminescu",s-a realizat o carte pe care o vom pune la dispozitia cititorilor nostri.

O PROBLEMA DE STAT

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877, este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in 1883. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat. Note informative secrete redactate de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena, raportau pas cu pas fiecare miscare a incomodului ziarist Mihai Eminescu, generator al unui curent politic ostil si neconvenabil intereselor Imperiale.

LICHIDAT BRUTAL

Razboiul pornit de peste Prut de Vasile Stati, autorul dictionarului "moldo-roman", este inspirat atat din tezele sovietice, cat si din textele consilierului prezidential Cristian Preda din "Dilema" si "22".

Traian Basescu pierde consilieri pe banda, care trec rapid in tabara adversa, si, in acelasi timp, fara ca opinia publica sa sesizeze, pe poarta Cotrocenilor intra alte figuri, sterse dar foarte active si nocive in acelasi timp. Cristian Preda (foto), consilier prezidential pe probleme de educatie si reforma, este una dintre acestea.

Preda s-a remarcat, a fost selectat si urcat apoi, de la un simplu asistent la Facultatea de Stiinte Politice pana in varful dealului, la Palatul Cotroceni, dupa ce s-a lansat intr-un atac furibund la adresa lui Eminescu. Iata insa cum astazi Eminescu are si un efect de turnesol: cand de peste Prut s-a declansat un adevarat razboi cultural si informational anti-Romania, iese la iveala strident o legatura subterana directa intre ideologii de serviciu de la Bucuresti si cei de la Chisinau si Moscova. Intelectualii lui Basescu se dovedesc a fi vajnici propagandisti ai tezelor sovietice. In ciuda declaratiilor oficiale ale Cotrocenilor in ce priveste Basarabia, pe frontul anti-Eminescu oamenii lui Traian Basescu stau umar la umar cu cei ai lui Vladimir Voronin, impotriva intereselor nationale. In acest caz, limba si cultura romana, reprezentate de romanul absolut, Mihai Eminescu.

La Chisinau, il avem pe "celebrul" Vasile Stati, care in prezent este profesor la Academia de Stiinte Administrative din subordinea Administratiei Prezidentiale a Republicii Moldova. Stati este considerat "parintele limbii moldovenesti" fiind si autorul "dictionarului moldo-roman". Pentru Stati, Mihai Eminescu este "invaluit de stupefiante politicianiste, sovine (sic!), de cele mai multe ori cade in pacatul deformarii istoriei, de pilda, atunci cand trateaza independenta inchipuita a Valahiei la 1875 (sic!), divagatiile sale privind toponimul Basarabia".

La Cotroceni, ocupandu-se, culmea!, de educatia copiilor nostri, il avem pe Cristi Preda, care promoveaza aceleasi teze ca Vasile Stati.

Pepiniera GDS

"Înălţat până la geniu, coborât până la mizerie şi nebunie, poet universal, profet, gânditor social şi politic, minte împodobită cu toate darurile spirituale, suflet îmbogăţit cu toate durerile abstracte, Eminescu ne poate acoperi cu personalitatea lui genială şi reprezenta în faţa umanităţii, cu specificul nostru etnic, potenţat până la universal.

N-aş vrea să tulbur momentul de astăzi cu o imputare. Dar mă întreb cu nedumerire, cum nu s-a gândit nimeni, înainte de un monument în bronz, la „ediţia-monument“ a lui Eminescu. Un monument în bronz va ilustra mai degrabă pe artistul care îl concepe şi-l execută. În centrul sau la marginea unei pieţe, el nu va exprima nimic din opera poetului aşa de scumpă nouă. Dar noi avem, cum ar spune Valery, „statuia spirituală“ a lui Eminescu, pe care o putem înălţa pe soclul unei ediţii monumentale, ca să-l poată privi cu mintea şi sufletul toată suflarea românească. Ungurii, nu numai pentru Petofi, dar chiar pentru un scriitor ca Jokay, au tipărit, acesta fiind încă în viaţă, opera lui completă într-o ediţie naţională. Aşijderea şi polonezii pentru Sienckiewicz. Nu mă gândesc la o societate ca cea dantescă, shelley-ană, browning-iană ori stendhaliană, pentru cultivarea, comemorarea şi împrăştierea operei eminesciene, ci la măcar un fel de „Prieteni ai ediţieimonument“ care să strângă fonduri şi să facă propaganda trebuitoare. O asemenea carte sărbătorească ar sluji neamului nostru înmiit mai mult decât o marmură sau un bronz. Răsfoită în străinătate de mâini simţitoare la frumuseţea tiparului, ea ar trezi curiozitate şi simpatie pentru opera poetului şi pentru poporul care-l sfinţeşte astfel în chiar creaţiunea lui. Şi e nevoie de aceasta."

Vasile Voiculescu

H. R. Patapievici, presedintele “Institutului Cultural Roman”