Sosit special în România, ieri, pentru a participa la emisiunea "Marius Tucã Show", Liviu Turcu a anunţat, de la bun inceput, cã demersul sãu nu vizeazã un dialog cu clasa politicã, el fiind doar unul de informare a opiniei publice româneşti , şi cã dezvãluirile sale nu vor avea un caracter exploziv, aşa cum s-a întãmplat la precedenata sa apariţie televizatã.

Întrebat fiind despre prezenţa în viaţa publicã, dupã 1989, a cadrelor sau agenţilor din sistemul de informaţii externe al fostei Securitãţi, Liviu Turcu a declarat cã aproape 90% dintre acestea şi-au pãstrat posturile în noile structuri, evoluţia lor ulterioarã ducãnd spre pensionare, activitãţi economice private sau politicã. Deloc surprinzãtor, având în vedere calitatea materialului uman component al acestor structuri, acesta putând forma, fãrã nicio problemã, mai multe echipe guvernamentale, primul guvern de dupã Revoluţie având în componenţa sa 14 cadre CIE. (Cristian Severin, Jurnalul National, 2007. 10. 17)

Contactat de catre Civic Media, dr Liviu Turcu a precizat azi ca este vorba de "cel putin 14 cadre si membri ai retelei".

Prezentam aici Lista primului Guvern al FSN, la vraful caruia Ion Iliescu l-a instalat pe Petre Roman. Din cei 21, Victor Stanculescu nu poate fi considerat membru al CIE, fiind cadru de varf al Armatei. Mai raman 20. Din acestea, dupa cum veti constat cititind lista mai jos, un numar important de cadre s-a mentinut pana astazi la conducere, in structuri de partid si de stat, indiferent de Guvernare. Trierea si concluzia, la indemana oricui.

Primul Guvern al Frontului Salvarii Nationale: 1990-06-28 - 1991-10-16

Componenta:Prim-ministru - Petre ROMAN

Ministru asistent al primului ministru pentru reforma si relatia cu Parlamentul

Adrian SEVERIN

Ministru de stat, însarcinat cu activitatea industriala si comerciala

Anton VATASESCU - (28 iun. 1990 - 30 apr.1991)

Ministru de stat, însarcinat cu orientarea economica

Eugen DIJMARESCU (28 iun.1990 - 30 apr.1991)

Ministru de stat, însarcinat cu calitatea vietii si protectia sociala

Ion Aurel STOICA (28 iun. 1990 - 21 febr. 1991)

Ministru de interne

Doru Viorel URSU (28 iun. 1990 - 16 oct. 1991)

Ministrul afacerilor externe

Adrian NASTASE (28 iun. 1990 - 16 oct. 1991)

Ministru de finante

Theodor STOLOJAN (28 iun. 1990 - 30 apr. 1991)

Ministrul justitiei

Victor BABIUC (28 iun. 1990 - 16 oct. 1991)

Ministrul culturii

Andrei PLESU (28 iun. 1990 - 16 oct. 1991)

Ministrul învatamântului si stiintei

Gheorghe STEFAN (28 iun. 1990 - 16 oct. 1991)

Ministrul apararii nationale

gen. Atanasie-Victor STANCULESCU (28 iun. 1990-30 apr.1991)

Ministrul resurselor si industriei

Mihai ZISU (28 iun. 1990 - 30 apr.1991)

Ministrul agriculturii si industriei alimentare

Ioan TIPU (28 iun. 1990 - 3 iun. 1991)

Ministrul comunicatiilor

Andrei CHIRICA (28 iun. 1990 - 16 oct. 1991)

Ministrul comertului si turismului

Constantin FOTA (28 iun. 1990 - 16 oct. 1991)

Ministrul lucrarilor publice, transporturilor si amenajarii teritoriului

Doru PANA (28 iun. 1990 - 30 apr.1991)

Ministrul mediului

Valeriu Eugen POP (28 iun. 1990-16 oct. 1991)

Ministrul sanatatii

Bogdan MARINESCU (28 iun. 1990-16 oct. 1991)

Ministrul muncii si protectiei sociale

Catalin ZAMFIR (28 iun. 1990-30 apr. 1991)

Ministrul tineretului si sportului

Bogdan NICULESCU-DUVAZ (28 iun. 1990-16 oct.1991)

National spy Salvation Front

Cititi mai jos analiza profesorului Liviu Turcu, "La microscop - Democraţia hoţilor". Concluzia acestuia, "O ultimă şansă istorică", o redam aici:

"Dacă în România există cu adevărat un activism civic necompromis prin alinierea la grupurile de interese ce domină sistemul politic, acum este momentul pentru lansarea unei iniţiative naţionale transpartinice care să permită venirea la putere cu ocazia viitoarelor alegeri a unei forţe politice. O formaţiune sau coaliţie care să asigure indepedenţa reală a ramurilor puterii şi stârpirea corupţiei ca fenomen endemic. Cu o platformă electorală simplă, clară şi cu obiective precise. Cu exprimarea adeziunii sincere pentru respectarea valorilor democraţiei, apărarea intereselor celor mulţi şi a unui ataşament intransigent pentru ordinea de drept. Un drum dificil, dar nu imposibil. L-au mai parcurs şi alţii cu succes. Un asemenea demers va primi sprijinul necondiţionat al comunităţii democraţiilor occidentale şi vor provoca aplauze la scenă deschisă."

"La microscop - Democraţia hoţilor"

de prof. dr. Liviu Turcu O analiză despre laitmotivul agendei politice interne, dar şi al relaţiilor internaţionale ale României din ultimii 17 ani: corupţia.

Când a devenit preşedintele Statelor Unite, Jimmy Carter, fermier şi proprietar al unei mici plantaţii de arahide (alune americane), şi-a încredinţat afacerile unui "blind trust" pentru a evita orice potenţial conflict de interese creat de noua poziţie politică. Pe înţelesul tuturor, procedeul, sancţionat legislativ, are scopul clar nu numai de a-l împiedica pe ocupantul Casei Albe să beneficieze practic la modul personal de înalta poziţie publică dobândită, dar şi de a elimina dincolo de orice dubiu bănuiala că ar fi tentat să o facă. Din acest motiv de proctecţie a imaginii de integritate, preşedintelui i se interzice pe durata mandatului chiar şi de a primi informaţii cu privire la evoluţia afacerilor sau situaţia instrumentelor financiare transferate temporar. De aici caracterul de "orb" (blind) al întregii operaţiuni.

Una dintre liniile de forţă ale Administraţiei Carter a fost şi a rămas până azi încă neegalată, punerea pe agenda politică prezidenţială a campaniei de promovare a drepturilor omului din perspectiva standardelor morale. La încheierea mandatului şi reîntoarcerea în viaţa privată, Jimmy Carter a aflat însă că după trei ani de secetă cu implicaţiile adiacente afacerile nu numai că nu au prosperat, dar are şi o datorie de un milion de dolari. O sumă mare la vremea respectivă (1981), care în banii de azi înseamnă o cifră multiplicată. I-a trebuit ex-preşedintelui mai bine de un an şi jumătate ca, valorificând anumite circumstanţe favorabile ale economiei de piaţă, inclusiv prin vânzarea fermei să-şi plătească datoria şi să ajungă din nou "la zero", cum se spune.

Ca despre orice preşedinte, şi despre Jimmy Carter se spun multe lucruri, fie ele pozitive, fie mai puţin pozitive. Există însă în Statele Unite o unanimitate necontestată de nimeni: Jimmy Carter este un om de o integritate morală desăvârşită. O calitate care cuplată cu interesul sincer pentru acţiunile umanitare i-au adus în anul 2002 Premiul Nobel pentru Pace.

Există printre noi un Jimmy Carter autohton?

Am folosit acest exemplu ca preambul al comentariului de faţă, pentru că poate şi trebuie să fie un punct de referinţă atunci când evaluăm stadiul actual al modului de operare al clasei politice româneşti. Raportată la standardele politice româneşti, "experienţa Carter" trezeşte azi în rândul aleşilor neamului zâmbete condescendente sau spasmele unui râs homeric. Asta pentru că ceea ce îi deosebeşte ca regulă fundamentală de confraţii din democraţiile occidentale este inversarea raportului între interesul public şi interesul personal, în favoarea exclusivă a acestuia din urmă.

De 17 ani, corupţia este laitmotivul agendei politice interne, dar şi al relaţiilor internaţionale ale României. Este într-un fel un passe-par-tout ce permite capitalizări politice oriunde şi oricând: la nivelul electoratului, în cadrul negocierilor oficiale şi neoficiale cu diferite organizaţii internaţionale, ca subiect "spumos" al talk-show-rilor, pentru a creşte audienţa şi implicit profiturile mass-media etc. Tonalităţile sunt şi ele de o varietate impresionantă: promisiuni, rugăminţi, ameninţări, aluzii sau abordări brutale. Efectul? Nul, amintind de faimoasa zicală conform căreia "Câinii latră, caravana trece".

Adevărul, această rarisimă resursă a vieţii politice româneşti, este că nimeni, dar absolut nimeni dintre cei aflaţi la cârma statului român după decembrie 1989 nu a vrut "să ia taurul corupţiei de coarne". Pentru cei mai mulţi dintre conducatori, "stârpirea corupţiei" a fost şi a rămas o simplă lozincă politicianistă aducătoare de voturi. Pentru alţii, inclusiv camarila lor, o reală trecere la acţiune ar fi însemnat sinuciderea civică şi politică. Cei care însă îşi imaginează că tema corupţiei la vârful clasei politice este "încremenită" în ea însăşi se înşală amarnic. Corupţia, ca fenomen, a evoluat continuu, practicienii ei dovedind o imensă imaginaţie care, aplicată în cauze mai nobile în favoarea interesului public, ar fi ajutat România să se afle azi într-o poziţie infinit mai bună mai la toate capitolele. Este rezultatul direct al ceea ce am spus de atâtea ori că reprezintă promovarea deşănţată a intereselor individuale şi de grup în detrimentul interesului public, adică al cetăţeanului de rând. Când vorbesc despre imaginaţia de tip malefic în materie de corupţie mă refer în primul rând la factorii-cheie de măsluire a sistemului instituţional.

Anatomia corupţiei româneşti

Pe primul loc în acest inedit clasament se află "legislaţia tip plastilină", care timp de 17 ani a tot fost modelată în aşa fel încât să se "poată fura la lumina zilei cu legea în mână". De obicei se preferă discreţia prin implantarea abilă a tot felul de paragrafe, note, subsoluri şi instrucţiuni de aplicare specifică a legilor. Au fost însă şi cazuri când prin intermediul ordonanţelor de urgenţă elaborate de Guvern au fost exonerate juridic intenţionat întregi cohorte de evazionişti fiscali. O situaţie ce aminteşte între altele de faimoasele acţiuni ale pe atunci ministrului de Justiţie Valeriu Stoica.

Pe locul doi ca importanţă se află invocarea ad-litteram de "tehnicienii" juridici angajaţi pe post de scut şi sabie împotriva "doamnei cu balanţa legată la ochi" (adică Justiţia) a prevederilor Cartei drepturilor fundamentale (Charter of Fundamental Rights) a Uniunii Europene pe tema asigurării sacrosanctei "prezumţii de nevinovăţie" a acuzatului. La acest capitol, "aşii" menţionaţi se întrec la modul stahanovist în a găsi cele mai originale lacune interpretative legale menite să blocheze, să elimine probele incriminatorii şi în final să-şi scoată basma curată clientela. Că unii parlamentari schimbă fără nici un fel de reţinere rolul de apărător al interesului public cu cel în favoarea exonerării juridice a marilor corupţi, nu este nici o noutate şi nici nu le provoacă acestora angoase de ordin moral.

Sunt convins că o statistică corectă a cazurilor de corupţie de nivel înalt care ipotetic urmau să ia drumul spre curtea de justiţie ar releva faptul că au eşuat în primul rând pe motive strict de proceduri tehnico-juridice. Iar cele care au trecut de primul nivel au eşuat la nivelul superior următor. Când în situaţii de excepţie lucrurile au luat o întorsătură serioasă, precum în recentul caz ce ocupă spaţiile mass-media în aceste zile, se practică tot felul de piruete, iar ca ultim recurs aducerea pe scena presiunilor a "sperietorii CEDO". Iată aşadar cum legislaţia europeană generată altfel pentru a fi aplicată în "societăţi democratice normale" devine în România un obstacol real pentru combaterea corupţiei la nivelul clasei politice. Situaţia aminteşte prin absurditatea ei de pretenţiile simulacrului aplicării codului manierelor elegante într-un bordel politic sui-generis de mâna a treia.

Că grupul corupţilor se foloseşte în plan politic de selecţia ipocrită à la carte a prevederilor Cartei europene menţionate devine limpede fie doar şi amintind că articolul 25 statuează obligaţii clare cu privire la "asigurarea drepturilor bătrânilor de a duce o viaţă în deplină demnitate şi independenţă". În acest caz, termenul "demnitate" include obligatoriu un standard de viaţă socio-economic civilizat, şi nu unul de minoritate socială discriminată. Nu cred că e cazul să mai demonstrez cam cum este îndeplinită azi în România prevederea articolului 25 în raport cu elanul, energia şi mărimea resurselor financiare consumate pentru salvarea corupţilor clasei politice. Chestie de priorităţi, cum ar spune unul dintre aceştia, doar suntem chiar şi la mai bine de 17 ani o ţară "în plin proces de edificare a democraţiei de tip occidental", nu?

Sabotaj politic

Pe locul trei al acestui posibil clasament se află vicierea fundamentală a firavelor încercări de a combate corupţia de nivel înalt prin politizarea acestora. Dacă situaţia nu ar fi realmente tragică, ca efect asupra interesului public, ar fi de un haz nebun. Astfel, azi asistăm la sintagma intens propagată la nivel informal, dar şi prin intermediul unora dintre mijloacele de informare în masă, conform căreia "nu e drept să acţionaţi împotriva corupţilor noştri în timp ce vă protejaţi corupţii voştri". De aici şi titlul comentariului, întrucât se revendică politic pe faţă încălcarea "principiilor democratice la judecarea hoţilor". Sigur, mai sunt şi nuanţe, precum "hoţii noştri sunt mai puţin hoţi decât ai voştri sau hoţii noştri fură în interes naţional, ceea ce nu este cazul cu ai voştri", şi lista poate continua cu "voi aţi furat de-aţi rupt mult mai mult, pentru că aţi stat mai mult la guvernare decât noi, aşa că nu aveţi nici un drept să vă ocupaţi de noi" şi lista poate continua la nesfârşit. O oglindă fidelă a mentalităţii celor care conduc azi destinele ţării.

O parte a "liderilor de opinie" altfel cu pretenţii de obiectivitate şi ţinută morală nu au mai contenit zilele acestea să se lanseze în tot felul de analize care de fapt eludau fondul canceros al problemei. Mulţi, jucând pe partea grupului de interese "vătămat", au folosit formula lui "Daaa, avem o problemă, dar…" – şi de aici acest "dar" devenea centrul de greutate a ceea ce urma – "totul trebuie înţeles şi redus de fapt la percepţia unei lovituri politice date de adversari etc.". Am parcurs cu real interes observaţiile publicului făcute via internet la asemenea comentarii. Simple, dure şi la obiect cu afirmaţii aspre la adresa acţiunilor manipulative ale autorilor respectivi.

Toate sintagmele menţionate pun însă un diagnostic grav stadiului actual în care se află combaterea fenomenului corupţiei din România de azi: s-a intrat, folosind un termen medical, într-o metastază ce implică riscuri primejdioase pentru interesele naţionale. Blocajul politic al ramurii judecătoreşti impune o grabnică asanare a acesteia şi o reaşezare a sistemului partidelor politice extrem de compromise pe plan intern şi internaţional.

O ultimă şansă istorică

Dacă în România există cu adevărat un activism civic necompromis prin alinierea la grupurile de interese ce domină sistemul politic, acum este momentul pentru lansarea unei iniţiative naţionale transpartinice care să permită venirea la putere cu ocazia viitoarelor alegeri a unei forţe politice. O formaţiune sau coaliţie care să asigure indepedenţa reală a ramurilor puterii şi stârpirea corupţiei ca fenomen endemic. Cu o platformă electorală simplă, clară şi cu obiective precise. Cu exprimarea adeziunii sincere pentru respectarea valorilor democraţiei, apărarea intereselor celor mulţi şi a unui ataşament intransigent pentru ordinea de drept. Un drum dificil, dar nu imposibil. L-au mai parcurs şi alţii cu succes. Un asemenea demers va primi sprijinul necondiţionat al comunităţii democraţiilor occidentale şi vor provoca aplauze la scenă deschisă.

În prezent, România suferă mai mult ca oricând pe plan internaţional de pe urma "etichetelor" lipite nedrept şi uniform pe fruntea tuturor românilor. În general, în lume nu există prea multe controverse cu privire la datoria guvernanţilor de a acţiona rapid pentru corectarea sau eliminarea acestora. Şi la acest capitol responsabilii politici români au rămas corigenţi de multă vreme. Reflecţia mi-a fost inspirată de reacţia informală a unui înalt funcţionar politic american care fiind informat despre cazul Remeş − Mureşan a conchis: "ce te poţi aştepta de la o ţară (regim politic) unde TOTUL SE CUMPÅRÅ ŞI SE VINDE". Atât şi nimic mai mult.

Mai multe analize incendiare de Liviu Turcu:

Liviu Turcu pune punctul pe "i"

"Cazul Daianu", agentul electoral Andrei Plesu si boala societatii civile "curate"