Înainte de a vorbi de sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în mileniul III, cred că ar trebui precizate câteva aspecte fundamentale, cum ar fi:

1. Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei aşa cum se arată el a fi în matricea sufletească a poporului român.

2. Care a fost momentul istoric când acest sens a fost obligat să legitimeze esenţa de neînfrânt creştină a neamului românesc?

3. Care este sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în lumea modernă de azi?

4. Şi lucrul cel mai important, care este raportul României creştine cu sensul acordat de această lume?

Ca să răspundem la primul punct, ar trebui să mergem pe urmele savantului Simion Mehedinţi, care sesiza că pe pământul românesc creştinismul ne-a prins deja nemuritori – prin credinţa de nestrămutat pe care o aveau dacii în nemurire, prin bucuria lor în faţa morţii. Am fost parcă pregătiţi sufleteşte şi anunţaţi „avant la lettre” de adevărul lumii. Putem spune că poporul român nu s-a convertit, s-a luminat. Convertirea are zbaterile ei către ceea ce a fost, creează seisme imprevizibile, din când în când ecourile începutului mai chinuie fiinţa. Luminarea nu chinuie fiinţa, o limpezeşte, o scapă de teroarea contingentului fără să anuleze realitatea acestuia, reduce gravitaţia excesivă a acestei realităţi ce ne înconjoară şi face loc Tainei. (...)

De aici acea lipsă de precipitare biologică a lui în faţa morţii. „Şi de-o fi să mor”, spune ciobanul din „Mioriţa” – detensionând parcă învecinarea morţii, minimalizându-i tragedia, dar nu din dispreţ, ci dintr-un reflex sublim de a o îmblânzi, de a se împrieteni cu necruţătorul destin, ca acesta să nu mai pară rupere, ci curgere. Această calitate a poporului român am numit-o ÎNŢELEP CIU NE DUIOASĂ. Ciudată împletitură în care filosofia este vibrată de suflet şi din cunoaştere se transformă în înţelepciune. Conceptul simţit - inteligenţa intuiţiei, ar spune fratele nostru apusean Pico della Mirandolla. A vorbi, fără a vedea, despre răsăritul soarelui poate să creeze un concept, dar un concept mort, a vorbi după ce l-ai văzut creează conceptul sensibil – spunea acesta într-un mod paradoxal în plină Renaştere. Cândva am fost fraţi în felul în care am privit lumea – am putea spune – cine şi când nea despărţit este întrebarea sufletului meu!

Existenţa poporului român a fost marcată tot timpul de pericolul dispariţiei sale din istorie. Românul deci a văzut moartea, a trăit în proximitatea ei clipă de clipă şi totuşi nu groaza i se citeşte pe chip, ci o decentă împăcare care nu ne vorbeşte despre fatalism, ci despre înţelegerea fundamentală. Trece rea dincolo se face cu regret pămân tesc, dar şi cu bucurie creştină, aşa cum putem vedea într-un bocet maramureşean: „Draga maichii, după tine îmi pare rău şi bine”. Comentariile nefireşti, superficiale din ultima vreme în spaţiul cultural românesc – vis a vis de aşa zisul defetism al românului – denunţă public sechelele genei comuniste marcată de activism perpetuu, precum şi altoiul gândirii noi, secularizate, marcate de utilitarism şi eficienţă cu viaţa pre viaţă călcând. Românul vorbeşte firesc cu moartea, adică esenţialmente creştineşte. Patetismul antic al grecilor, dispreţul sau indiferenţa romanilor, frica camu flată a omului modern, el nu le cunoaşte, pentru că el, românul, o cunoaşte demult, a stat gard în gard cu Ea, a vorbit cu Ea, a negociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din sălbăticie şi i-a dat sens. (...) Cuvântul jale este nepu tincios şi neîntreg ca să comenteze această „lacrimă amară” care este sufletul ţăranului român.

Închipuiţi-vă ţara aceasta ca pe obrazul unui copil pe care curge această lacrimă încontinuu şi veţi realiza istoria poporului român. Expresia contem porană a acestei stări sufle teşti se găseşte perfect conservată în dimen siunea ei, în ceea ce oamenii de azi te-ntreabă dacă şti care este ultima întrebare a poporului român. „Care este?”, zici tu… şi ţi se răspunde: „Dacă există viaţă înainte de Moarte?” Iată deci sensul vieţii şi al morţii cum trece neîntinat de istorie la acest neam. Necazul este tragedia continuă a acestui popor, este inflaţia de griji, este întunecarea vieţii şi luminarea morţii. Dar moartea este educată să vină doar atunci când omul şi-a făcut datoria faţă de viaţă, când a curăţat-o pe aceasta de necazuri. La român Moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte regula jocului. Ea nu este un duşman al vieţii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci stă la coadă după necaz şi datorii. Mormântul nu este loc de blestemat ci de iubit. Este o inversare ontologică fără prece dent la alte popoare.

În basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Făt-Frumos nu acceptă să se nască decât numai dacă tatăl său îi promite că îi dăruieşte nu bogăţii, împărăţii, ci sensul nemuririi – al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte” – este o cerere în plan spiritual absolut, ispita celor materiale fiind inexistentă. Citim aici cea mai puternică expresie popular-creştină a unui neam, este strigătul cel mai acut după condiţia pierdută, după puritatea ei primară. În acest dor al inocenţei de început mai găsim o esenţă sufletească a acestui neam. Făt-Frumos îi cere tatălui său Împăratul să schimbe sensul vieţii şi al morţii – să dea ceasul înapoi la condiţia adamică, să ducă totul înainte de cădere. Este o îndrăz neală creştină nu o obrăznicie, este cerinţa acută după calitatea vieţii şi nu după cantitatea ei, căci esenţa creştinismului stă în calitatea fiinţei ca fiu al lui Dumnezeu şi nu ca, cantitate biologică, socială, politică a individului în societate. În nici un moment Făt-Frumos nu face concesii bogăţiei materiale în care sa născut. El caută nemurirea. Fugind după un iepure la vânătoare, povestea spune că iese din poiana uitării şi-ncepe să-şi aducă aminte. Atunci se instalează dorul faţă de viaţă în murirea ei.

Coborârea din Absolut în istorie, C. Noica o notează excelent, ca o coborâre din Fiinţă în Fire. Ajuns cu greu din Eden în locul pământesc al naşterii sale, ceasul biologic se-ntoarce în sensul timpului omului căzut şi îmbătrâneşte în minute câţi alţii în ani. Aceasta este pedeapsa – condiţia perisabilă a muritorului. Şi acest muritor ca toţi alţii ajunge la locul unde o dată era castelul tatălui său şi care acum este plin de ruine. În jur o lume nouă, clădiri necunoscute lui – civilizaţii noi. Printre resturile trecutului mai găseşte urma tronului distrus şi sub el o ladă. Deschizând lada, din ea iese însăşi Moartea – îmbătrânită şi ea, dar care mai are puterea să-i tragă o palmă, strigându-i: „Dacă mai zăboveai, nici pe mine nu mă mai găseai!” Este pentru prima oară când Moartea este pusă în pericol să moară. Tot Noica subliniază că Moartea îl pedepseşte pe Făt- Frumos că a îndrăznit să iasă din Fire în Fiinţă.

Eminescu îl întreba din când în când pe Slavici: „Ce mai faci cu intrarea întru Fiinţă?” Această obsesie a trăirii în fiinţă şi mai puţin în fire, o sesizează şi Mircea Vulcănescu atunci când spune că poporul român trăieşte esenţial în virtualitate şi numai în cazuri extreme iese în istorie. Acest fel de a fi irită mersul istoriei – o boicotează, cum ar spune Blaga consi de rând-o în expresia lui Noica simplă meteorologie. Această atitudine a poporului român în faţa lumii – această grădină sufletească a fost humusul existenţial în care a crescut ca o prelungire de lumină creştinismul.

Expresia lui, implicită atitudinal, o găsim concentrată în jurul versului eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. (Lecţia fundamentală a creştinismului este să te-nveţe cum să mori).

Matricea aceasta creştină dezvoltată până în ultima celulă a omului românesc nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. Na slăbit în timp ci s-a întărit. Puşcăriile comuniste au fost hârtia de turnesol care a adus dovada acestei esenţe. Din gena aceasta ne-am refăcut tot timpul. Sincronizările cu Occidentul au fost precipitări de moment nece sare istoric, dar florile sufletului nostru au crescut rebele în salturi tainice pe care nici astăzi nu ni le explicăm la acest neam.

Dar aici intrăm în punctul al doilea în care analizăm momentul cel mai acut, în care poporul român şi-a definit sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în planul concret istoric. Adică credinţa creştină pusă la lucru. Momentul este TEROAREA COMUNISTĂ, pe care o uită toţi.

Numai anumite popoare au dreptul la memorie. Poporul român nu are acest drept. Poporul român trebuie scos din memorie, poporul român are evenimente isto rice. Nu, poporul român are memorie, şi o memorie în care dacă sar face o selectare a neamurilor care au distrus omenirea şi civilizaţiile am ieşi printre ultimii. Dacă s-ar face o selectare a po poa relor care au suferit cu Bunul Dumnezeu în suflet cred că am fi printre primii. Depinde de valoarea cu care se măsoară. Numai că aici instrumentele de lucru ale analizei, fie ea antropologică, is torică, socială etc. sunt neputin cioase. Analiza acestei crime în termenii conceptului devine o impietate. Sistemul de referinţă se schimbă şi legea gravitaţiei nu mai funcţionează.

Citându-l pe filosoful francez Michel Henry putem spune că „adevărul creştinismului nu ţine de ordinul gândirii”… Mi-aş permite să-l completez spunând că ţine de ordinul MĂRTURISIRII. Mărturisirea nu intră în habitatul intelectual şi nici măcar sufletesc al lumii de azi, greutatea comunicării cu fratele nostru chinuit – omul modern – pare insurmontabilă.

Frecvenţele sufleteşti şi mentale sunt total diferite. E greu dacă ne gândim că Occidentul a cunoscut pe rând corectitudinea teologică şi astăzi pe cea politică, pe când noi am cunoscut doar INCORECTITUDINEA ISTORIEI şi mângâierea lui Dumnezeu. Căci cele două din urmă merg împreună la acest neam umilit de istorie dar înălţat de Dumnezeu. (...)

Sfinţii nu vorbesc – vorba este a oamenilor, ei cuvântă. Deci să-i dăm cuvântul:

„Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri până când nu simt în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta sentâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu… Când scriu ceva mai mişcător simt o durere la inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoţite de lacrimi uneori… dar rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piaţă…Acum lumea, săraca de ea, este tare grăbită.”

Aşa a cuvântat unul dintre cei mai noi sfinţi români şi ai întregii lumi creştine: Sfântul Ioan Iacob Românul din Hozeva. Cât de mult seamănă această durere a inimii, când stihul porneşte din suflet, cu ceea ce a răspuns Mihai Eminescu când a fost lăudat de Majestatea Sa, Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) pentru versurile sale: „Majestate, versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copac.” Această jertfă a viului, acest suspin adânc al inimii este tonul limbii care poate vorbi profund despre destinul acestui neam. Aici orice analiză se opreşte, ideile se frâng neputincioase. Cred că perioada comunistă se poate compara cu un copac ce-şi pierde frunzele, rămânând uscat. Fiecare frunză este o jertfă a copacului ucis în ceea ce are el mai bun. Toată intelectualitatea, tot tineretul ţării ucis în închisori, mutilat sufleteşte în numele unei Idei izbăvitoare, toţi ţăranii gospodari, toată aristocraţia acestui neam – anulate în numele unei dreptăţi sociale virtuale. România de azi este acest copac uscat care şi-a pierdut frunzele.Aceste frunze în căderea lor la pământ au şoptit în taină sau au strigat neauzite sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse.Această recentă cruzime a omului asupra omului în România şi în tot ghetoul estic se face din ce în ce mai neauzită, este din ce în ce mai eludată din preocupările omului occidental şi, ce ciudat, când te gândeşti că totul a pornit de la ei. Joubert, 26 iunie 1806:

„Lecţii violente de umanitate au fost urmate de cruzimi îngrozitoare. Mila s-a transformat în furie. I-am ciopârţit pe Ludovic al XVIlea, pe sora lui, tot ce Franţa avea mai virtuos” – textul acesta poate fi luat şi pus în orice ţară unde comunismul s-a declanşat. El a ucis tot ce a avut Franţa mai virtuos, tot ce a avut România, Polonia, Rusia, Bulgaria etc. mai virtuos. Copaci desfrunziţi de o istorie aberantă. Şi totuşi astăzi Răsăritul şi Apusul se află în contrasens. Sensul vieţii noastre este în contrasens cu sensul vieţii lor, nu ne mai întâlnim nici în viaţă, nici în moarte, nici în suferinţă. Creştinismul era cel care ne unea, care ne făcea fraţi, acesta era unicul sens al lumii. Acest sens pe care Hristos l-a adus pe pământ a fost distrus, compromis şi mai ales dublat de omul auto-mântuitor. Nu dragostea faţă de Dumnezeu şi aproapele tău - ci contractul, doctrina, ideologia, nu mântuirea, ci vindecarea paleativă. Iar vindecarea aceasta de moment se face prin idei, iar ideile au ceva pervers în vindecare precum medicamentele pentru corp. Părintele fiziologiei, Claude Bernard, observa: „…acţiunea şi efectele dezordonate ale substanţelor medicamentoase sunt asemănătoare acţiunii şi efectelor cauzelor îmbolnăvirii”.

Căci pe post de panaceu universal s-a prezentat şi comunismul, a garantat vindecarea în plan istoric de nedreptatea socială. Ce efect a avut acest medicament s-a văzut şi se vede, ce dezordine şi ce suferinţă a provocat în corpul biologic, ce schimbare şi răsucire a sufletului a făcut, ce mutilare a fiinţei. Şi totul pentru o Idee. Această Idee a coborât în umanitate cu trâmbiţă izbăvitoare, iar preţul ei era schimbarea de sens. De atunci umanitatea a mers invers în istorie, în viaţă şi în suflet. Acest mers invers al ateismului se altoieşte din mers cu acel mers invers al lumii secularizate. O nouă idee s-a născut din resturile încă fumegânde ale altei idei. Un alt virus mai puternic decât celălalt promite mântuirea. Şi în timp ce sensul lumii era mutilat, în timp ce oamenii se minunau de promisiunile noii mântuiri, în timp ce milioane de cărţi erau date omenirii ca o nouă Biblie, undeva în Răsărit un preot de ţară spunea: ideile nu sunt bune, că n-au mamă!

Omul format de iadul comunist şi cel trecut prin pustia secularizării – cei doi mutilaţi în sfârşit s-au întâlnit şi aleargă prin lumea modernă sfărâmată în milioane de sensuri. „Acum lumea, săraca de ea, e tare grăbită”, spune Sf. Ioan Românul, „Rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piaţă”. Piaţa lumii noi cu sensurile ei. Mileniul III cu inflaţia de sensuri ale omului modern şi marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia creştină stă singură pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde, fără Dumnezeu. O lume care nici măcar nu se sinchiseşte de sensul pierdut, ci este în căutare perpetuă de noi sensuri, îşi produce, îşi fabrică la scară industrială sensuri. A vorbi acestei lumi despre sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în sens creştin pare o imensă inutilitate ce frizează absurdul. Şi totuşi, spune Apostolul Pavel, „nădăjduiţi! Dar ce nădejde este aceea care se vede?” Şi tocmai de aceea, că la orizont nu se vede nimic, trebuie să ne rostim şi să ne trăim până la capăt sensurile date de Dumnezeu.

Când pe malul Senei sentemeia cu graţie filosofică legitimarea intelectuală a noii religii, comunismul, când inteligenţa lumii era fascinată de noul dumnezeu, undeva într-o celulă în Răsăritul îndepărtat, într-o ţară devenită toată puşcărie se mărturisea sensul adevărat al vieţii, al morţii şi al suferinţei. Un tânăr bolnav, distrus fizic prin tortura aplicată de noua Idee, se pregătea să moară. Se pregătea dând sens morţii sale, suferinţei sale şi vieţii sale. „Mâine mă duc”, spune acesta colegilor de suferinţă…(n-a spus mâine mor!). „Unde te duci, mă banditule, că eu sunt hristosul tău acum”… se aude glasul plutonierului. (Era glasul istoriei triumfătoare care arestase penibil Veşnicia.) „Mă duc, domnule plutonier, acolo unde o să veniţi şi dumneavoastră”, răspunde cu seninătate tânărul muribund şi astfel veşnicia lui Dumnezeu întoarce discret spatele istoriei făcută de om. Acest schimb de replici, simple în aparenţă, arată răscrucea umanităţii de azi. Murmurul de rugă al Sfântului din pustia Hozeva şi murmurul de rugă al puşcăriaşilor comuniste se unesc dincolo de „teroarea istoriei” şi refac din lacrimi chipul neîntinat a lui Dumnezeu. Căci, ca să vezi sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei din ghetoul comunist, nu ochiul raţiunii poate, ci ochiul plin de lacrimi, care te va duce mai presus de fire şi-ţi va arăta drumul înapoi spre casă. Plutonierul comunist a devenit între timp om modern, nemurirea lui era atunci asigurată ideologic de Partid, astăzi este asigurată medical prin criogenie. Sensul vieţii lui era cincinalul, astăzi – clipa. Suferinţa în comunism aparţinea celor închişi, iar sensul ei creştin dispreţuit şi considerat o ratare. Ca să scapi de suferinţă, arma lor era şantajul, ţi se propunea colaboraţionismul, compromisul fiinţei, iar în lagărele dure hulirea lui Dumnezeu şi a credinţei – exerciţiul fusese deja făcut în timpul revoluţiei franceze, când creştinii au fost internaţi de către revoluţionari într-un spital de nebuni.(...)Mai târziu la Piteşti lucrurile evoluează, erau puşi să scuipe pe icoane. Astăzi este mai soft, se cere scoaterea icoanelor din şcoli, iar în acest timp societatea civilă revoluţionară română – modernă, adună semnături pentru scoaterea religiei din şcoli. Şi iată evoluţia lui Darwin, dar nu de la o specie la alta, ci în cadrul speciei; „Sfântul a devenit mai sfânt şi miliţianul mai miliţian”. Numai că sfinţii noştri din puşcării n-au fost canonizaţi, în timp ce miliţianul a devenit om modern, şi-a lepădat în grabă conştiinţa sovietică pentru cea europeană. (...)

Sensul vieţii creştinului puşcăriaş era învierea, sensul vieţii „omului modern” este longevitatea prelungită până la absurd. Aceste sensuri ale creştinismului şi ale omului mileniului III nu se vor întâlni niciodată, căci omul învăluit de dragostea lui Hristos a fost înlocuit de omul mumificat de drepturi. Unii vor să se mântuiască de lume, dar creştinul îl roagă pe Dumnezeu să mântuiască lumea. Creştinii se-nchină la crucea lui Iisus, ceilalţi la crucea tâlharului din stânga. Iar această umanitate parcată pe stânga este cauza sensului pierdut de astăzi. Darwin l-a smuls pe om din braţele lui Dumnezeu şi l-a pus în braţele maimuţei. Comunismul l-a smuls din braţele maimuţei şi l-a pus în braţele Partidului, adică al unei abstracţiuni, globalizarea n-a făcut decât să-l împingă de aici în Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi în limba fără de inimă a lumii moderne, „căci cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei, dar asta sentâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii…” (Sf. Ioan Românul cel Nou)

DAN PURIC * * *

DAN PURIC – „CINE SUNTEM”

Editura Playtera, Bucureşti, 2008

Cartea, închinată Părintelui Atanasie – “lumină de om şi de neam românesc”, reuneşte interviuri şi discursuri ale artistului creştin Dan Puric. Titlul cărţii este dat de un capitol din carte, care reflectă o serie de conferinţe omonime susţinute la Bucureşti, Cluj, Oradea, Arad, Iaşi şi Constanţa. Lucrarea este prefaţată de către Părintele Iustin Pârvu, care îl prezintă pe Dan Puric ca pe un mentor al generaţiei tinere într-o “societate românească care-şi pierde valorile neamului şi ale creştinismului. Au reuşit duşmanii ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare.” Pe linia Părintelui Stăniloae, care în clipele dinaintea morţii striga că “ne piere neamul”, şi a părinţilor duhovniceşti ai Bisericii, Dan Puric se simte obligat să tragă semnalul de alarmă: “atacurile care se dau astăzi asupra ortodoxiei reprezintă hârtia de turnesol a creştinismului adevărat din România”.

Ni se pare interesantă perspectiva lui Puric asupra integrării europene, o perspectivă echilibrată, deschisă şi de mare discernământ. El avertizează asupra anexării unei ideologii transmise prin aşa-zisa “societate civilă”, dar ne cere şi să nu ne isterizăm pentru pericole presupuse. Şi mai ales vorbeşte naeionescian de datoria noastră de a spiritualiza Europa, avertizând în acelaşi timp că nu putem permite nimănui să intre în intimitatea unui popor şi să-i reevalueze valorile. Mărturisirea lui Puric despre martirii şi sfinţii din închisorile comuniste, ca ilustrare a rezistenţei în faţa “terorii istoriei” (Mircea Eliade), este dramatică. Găseşte originea comunismului, din perspectivă creştină, în Revoluţia Franceză (compromisul fiinţei, hulirea lui Dumnezeu şi a credinţei).Dând dovadă de luciditate şi de curaj, Puric critică atitudinea intelectualităţii contemporane “care a defrişat orice valoare românească”. Dacă adăugăm ca ingrediente dezinformarea şi distorsionarea memoriei din partea securităţii, băşcălia şi blasfemia mitocanului, avem ghiveciul naţional. Iar ca remediu ne recomandă să deosebim valoarea de non-valoare. Puric se identifică cu poporul său, compătimeşte alături de el, şi nu cedează ispitelor intelectuale de distanţare de popor, sesizând pericolul pentru comunitatea naţională, atunci când este supusă zeflemelei şi batjocurii, acela de a ne transforma din popor în populaţie. Surprinde realist lumea românească, şi cu momentele ei de cădere (Eminescu spunea că “Toate-s praf, lumeai cum este şi ca dânsa suntem noi”), dar mai ales cu momentele ei de înălţare; consideră că este mai important să ne închinăm la icoana neamului în faţa lui Dumnezeu. “Matricea creştină, dezvoltată până în ultima celulă a omului românesc, nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea”, spune Dan Puric. Martirii din puşcăriile comuniste, cei care au unit suferinţa cu semnul crucii, sunt „dovada acestei esenţe”, a “rezistenţei celulei”, cum ar fi spusMircea Vulcănescu. Adâncindu-ne în memoria recentă a jertfei din universal concentrationar românesc, vom găsi forţa cu care să putem merge înainte. Memoria, “ca un permanent duh al neliniştii, ca re-ndrăgostire de poporul român, ca eliberarea noastră din iadul uitării şi ca reîntrupare a neamului întru Hristos!”

Optimismul lui Puric este unul de natură creştină, aşa cum a învăţat de la modelele exemplare ale culturii române, pe care le invocă: Mihai Eminescu, Nae Ionescu, Părintele Dumitru Stăniloae, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Simion Mehedinţi, Constantin Noica, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Petre Ţuţea. Sunt cărămizile vii ale neamului, spunea Maestrul la lansarea cărţii despre “Sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu.

Străbate în această carte evlavia lui Dan Puric pentru Părintele Iustin Pârvu, unul dintre vârfurile generaţiei de la 1948, care a vrut să împace neamul cu Dumnezeu (după cum inspirat spunea Mircea Eliade), pe care l-a cunoscut la Mânăstirea Petru Vodă, unde a ajuns în urmă cu câţiva ani. „M-au impresionat ochii de icoană ai părintelui Iustin. Suferinţa sa în închisorile comuniste i-au întărit esenţa voievodală“. Maestrul povesteste că tot acolo l-a întâlnit pe părintele Atanasie, care a suferit şi el în temniţele comuniste. „Părintele Atanasie avea tonul lui Mihai Eminescu, inteligenţa lui Nae Ionescu şi o bucată din sufletul lui Iustin Pârvu“, povesteşte mărturisitorul. Pentru că Dan Puric este un mărturisitor al credinţei noatre, un lucrător şi un trăitor întru Dumnezeu.

Florian PALAS

VEGHEA – Publicatie a Generatiei Neasteptate – www.veghea.ro